George Serban

Am privit momentul eliberarii din arestul preventiv a dlui. Gigi Becali.
Ar fi trebuit sa nu-mi provoace nici o reactie, nici o emotie. Nu-l cunosc, nu-l simpatizez. Alaturi de altii, reprezinta una dintre ciudatenile, unei societati, in deriva. O societate ale carei astfel de produse nu sunt intamplari. In Romania de astazi, aparitia unor valori autentice este la fel de intamplatoare ca si aparitia unor “ciudati” sau a unor produse maladive, nocive. Acesta este intelesul romanesc al expresiei … egalitate de sanse.
La o asemenea societate, o justitie pe masura.
Cu exceptia unei persoane dragi sau apropiate mie ceea ce, evident, mi-ar produce o reactie emotionala, iesirea cuiva din arestul preventiv ar trebui sa-mi fie indiferenta. In subliminalul meu ar trebui sa functioneze reflexul “justitia lucreaza pentru tine”.
Ei bine, nu-i asa! Orice om care iese pe poarta “arestului preventiv” in Romania o percep ca pe o victorie a societatii impotriva Justitiei romane, obediente, politizate, corupte si complice. Incerc sa-mi controlez acest reflex fie si pentru faptul ca am cunoscut magistrati respectabili, oameni de exceptie. Dar prea putini! Am asistat la acte de injustitie revoltatoarea, asumate si, ulterior reparate de magistrati adevarati. Dar prea putine reparatii! Cate mizerii pot exista dedesubt?
Iesirea dlui. Gigi Becali pe usa “arestului preventiv roman” m-a bucurat. M-a bucurat pentru ca un om a iesit. M-a bucurat pentru ca reflexul meu subliminal nu mai functioneaza si am perceput acest eveniment ca o noua victorie impotriva Justitiei romane.
Cati oameni stau acum inchisi, aiurea, acolo, la Pitesti sau oriunde in alta parte? Cati oamneni vinovati se bucura de viata in dauna semenilor si societatii avand sustinerea si complicitaea Justitiei romane? Unii luand chiar decizii care privesc viata mea …
Si pentru ca judec lucrurile astfel, gandul m-a dus la o scrisoare pe care am gasit-o pe net. Este scrisa de un om care imi este prieten si adresata presedintelui Romaniei. Scrisoarea ii apartine lui Victor Babiuc, fost ministru al Justitiei, fost ministru de Interne, fost ministru al Apararii. Nu o critic nu o sustin. Dar, tot asa cum ma bucura iesirea unui om pe poarta arestului, la fel de normal imi pun intrebarea cat de drept este ca un om de 80 de ani sa stea in inchisoare urmare a unei hotarari a justitiei? Intrebarea vine de la sine, dintr-un reflex invers celui normal, doar pentru ca este vorba de Justitia romana … Omul acela este generalul Victor Atanase Stanculescu!

Domnule Preşedinte,

Vă scriu în legătură cu o problemă care a fost rezolvată nedrept de justiţia română, problemă cu ecou negativ în opinia publică şi care vă stă în putinţă a o corecta. Este vorba de dl general (r) Victor Athanasie Stănculescu, fost ministru al apărării şi al economiei naţionale, respectiv de dl gl. (r) Mihai Chiţac, fost ministru de interne în guverne de după Revoluţia din decembrie 1989.
1. După un proces lung (de cca 10 ani), condus părtinitor şi neprofesionist, justiţia română i-a condamnat pe cei doi generali la mulţi ani de închisoare printr-o hotărâre nelegală şi netemeinică. Nu am să intru în detalii juridice, de natură să-i plictisească pe consilierii Dumneavoastră care ar fi obligaţi să verifice dosare voluminoase (mii de pagini) sau să le dea la o parte, fără nici o verificare. Vă semnalez, în treacăt, două sau trei erori uşor de verificat:
a) rechizitoriul a fost întocmit de un procuror militar celebru prin gafele monumentale comise în numeroase dosare în care a fost implicat, privind fie Revoluţia din decembrie, fie Ministerul Apărării. Chiar şi trimiterea în judecată a gl. (r) V.A. Stănculescu s-a făcut fără a se arăta vreo faptă penală comisă de acesta (în rechizitoriu se afirma doar că a făcut parte din colectivul condus de I. Coman, dar nu se arată şi că acest colectiv ar fi comis vreo faptă penală, imputabilă – evident – şi gl. Stănculescu);
b) hotărârea penală de condamnare s-a întemeiat decisiv pe o casetă rezultată din combinarea fragmentară a unor filme făcute în locuri şi momente diferite, casetă a cărei expertizare a fost nejustificat refuzată de instanţa de judecată, ceea ce o descalifică ca probă;
c) şedinţele de judecată s-au desfăşurat în prezenţa unor grupuri de oameni agitaţi şi porniţi împotriva celor supuşi judecăţii, cu intervenţii numeroase şi brutale în timpul şedinţelor de judecată sau în afara lor (s-a văzut şi din transmisiunile T.V.), ceea ce a creat o stare de tensiune şi de presiune continuă şi inadmisibilă pentru desfăşurarea unui proces penal – mai ales a unuia cu o asemenea încărcătură emoţională – şi care nu putea să nu influenţeze soluţia pronunţată de instanţă.

2. Lăsând la o parte aspectele strict juridice – numeroase însă şi toate acuzatoare la adresa modului în care s-a desfăşurat procesul şi a soluţiei de condamnare pronunţate – sunt de reţinut alte câteva aspecte de natură politică şi morală, dar cu consecinţe prezente şi viitoare nu numai pe plan juridic, ci şi pe cel al securităţii naţionale, şi care compromit hotărârea de condamnare a celor doi generali, aşa cum voi arăta mai jos.
2.1. Încep prin a reaminti că Revoluţia română din decembrie 1989 a depins în întregime de modul în care s-a comportat Armata Română. Câtă vreme Armata a executat ordinul dat de Nicolae Ceauşescu – transmis conştiincios de Ministrul Milea – de a ieşi în stradă, cu tancuri, TAB-uri, muniţie de război etc. şi a tras în populaţie, „partidul şi guvernul” – ca să reiau o expresie binecunoscută din vechiul regim – a fost stăpân pe situaţie. Numai întoarcerea armatei în cazărmi a făcut posibilă victoria revoluţiei. Or, din acest punct de vedere ce constatăm:
a) cel ce a transmis unităţilor militare ordinul de a ieşi în stradă, cu armament şi muniţie de război şi de a folosi armamentul din dotare, cu „recolta” cunoscută de morţi şi răniţi, respectiv generalul Milea, este considerat erou al Revoluţiei. Sunt străzi care-i poartă numele, i s-au ridicat busturi, iar el se bucură de respect. Nu cred că sunt fireşti aceste lucruri, care nu au nici un suport în faptele gl. Milea şi sunt în totală discordanţă cu obiectivele şi finalitatea Revoluţiei. Cât despre flagranta discordanţă din punct de vedere moral între ceea ce a făcut gl. Milea şi aprecierea de care se bucură, să nu mai vorbim;
b) cel care a dat ordinul invers, de a se întoarce unităţile militare şi armamentul în cazărmi şi de a nu se utiliza armamentul împotriva populaţiei civile este generalul V.A. Stănculescu, care se bucură însă de un tratament diferit de cel al gl. Milea, chiar opus acestuia: este trimis în judecată, este condamnat la 15 ani de închisoare, cu obligarea plăţii unor imense despăgubiri civile şi, totodată, degradat. Altfel spus, omul care prin ordinele date a făcut posibilă victoria Revoluţiei române, adică înlăturarea de la putere a lui Nicolae Ceauşescu şi îndreptarea României pe calea democraţiei, a statului de drept şi a economiei de piaţă liberă, este trimis în judecată şi condamnat la ani mulţi de închisoare, ca ultimul criminal. Nu se vede logica unui astfel de tratament aplicat gl. Stănculescu, cum poate fi el corelat cu obiectivele şi finalitatea Revoluţiei din decembrie 1989 şi cum răspunde el unei minime morale – dacă ne gândim la ceea ce a făcut gl. Stănculescu pentru Revoluţie, pentru statul şi naţiunea română şi tratamentul pe care i l-am rezervat noi, românii care ne-am bucurat de victoria Revoluţiei.
2.2. De altfel, şi alte fapte săvârşite de gl. V.A. Stănculescu în acele zile arată clar nu numai că nu a fost un adversar al Revoluţiei, ci că, dimpotrivă, a urmărit şi sprijinit activ succesul ei. De exemplu:
a) reamintesc mai întâi că toate anchetele făcute nu au dovedit că la Timişoara gl. Stănculescu ar fi dat vreun ordin pentru folosirea forţei împotriva populaţiei civile. De altfel, la Timişoara era un alt militar cu cea mai mare autoritate în domeniu (Şeful Marelui Stat Major), care răspundea de ce făceau trupele în zonă. Mai mult, gl. Stănculescu a părăsit Timişoara fără încuviinţarea autorităţilor de la Bucureşti;
b) oricât pare de ridicol, gestul gl. Stănculescu care, venit la Bucureşti, şi-a pus un picior în ghips exprimă clar intenţia de a nu fi implicat în reprimarea Revoluţiei, nici la Bucureşti, nici în altă parte;
c) executarea dispoziţiei gl. Eftimescu de aducere a două TAB-uri şi a unor subunităţi înarmate pentru evacuarea lui Nicolae şi Elena Ceauşescu din sediul fostului C.C. al P.C.R., dată fiind mulţimea din interiorul şi în împrejurimile fostului sediu al C.C. al P.C.R., precum şi deplasarea ulterioară prin oraş, s-ar fi soldat cu deschiderea focului şi, în final, cu pierderi importante de vieţi omeneşti. Această iniţiativă a gl. Eftimescu a fost anulată tot de gl. Stănculescu, care a propus şi soluţia evacuării cuplului dictatorial cu elicopterul de pe acoperişul clădirii, ceea ce a avut nu numai efectul evitării deschiderii focului şi a unui măcel, ci şi izolarea dictatorului.
2.3. În ziua de 22 decembrie 1989, în jurul orelor 13:50, Armata Română, în frunte cu gl. Victor Athanasie Stănculescu a preluat puterea în România. Dar gl. Stănculescu nu a păstrat puterea pentru sine. La orele 16:00, la sediul Ministerului Apărării Naţionale s-a întrunit C.F.S.N. în prima şedinţă, puterea fiind predată autorităţilor civile. Nu aşa ar fi procedat un om care urmărea să reprime Revoluţia sau care dorea să devină conducătorul României păstrând vechile rânduieli.
2.4. Gl. Militaru, care era spion sovietic şi care exprima în cel mai ridicat grad interesele sovieticilor în România, a fost înlăturat de la conducerea M.Ap.N. la insistenţele şi cu sprijinul decisiv al gl. V.A. Stănculescu. Tot astfel, şi alţi ofiţeri care aveau aceeaşi orientare cu gl. Militaru. Numai în acest mod au putut fi asigurate obiectivele şi finalitatea Revoluţiei din decembrie 1989. Nu în acest mod ar fi procedat cineva care ar fi fost împotriva Revoluţiei şi ar fi urmărit reprimarea şi eşecul ei.
2.5. Armata nu este o structură dominată de ideea de democraţie; ea este o structură ierarhică, dominată de ideile de ordine şi de subordonare, cu executare aproape necondiţionată a ordinului superiorului (a se vedea Regulamentele militare, în special cel disciplinar). În momentul în care nu există ordine şi disciplină, iar executarea ordinului superiorului depinde de capacitatea intelectuală şi de discernământul celui care primeşte ordinul, nu ne mai aflăm în prezenţa unei Armate, ci a unei adunături de oameni; iar soarta statului şi soarta naţiunii sunt în pericol de moarte. Afirmaţia este valabilă pentru orice stat, nu numai pentru România (să nu se invoce exemple privind armata germană după cel de-al doilea război mondial, şi răspunderea acesteia. Este vorba de un exemplu extrem, care a cerut soluţii pe măsură, fără aplicaţie la cazul României în speţă).
În sensul celor de mai sus, Statul Român a cunoscut mai multe situaţii în decursul istoriei. Am să mă refer doar la una, pe care am trăit-o când eram Ministru al Apărării Naţionale, în cursul mineriadei din timpul guvernului Radu Vasile (1999), mineriadă încheiată cu „pacea de la Cozia”, după ce Armata a ocupat poziţii la Râmnicu Vâlcea, la podul de peste Olt, pentru stoparea minerilor.
Reamintesc că, deşi ca ministru al apărării am afirmat din primul moment că Armata nu va sta ca un spectator pasiv, ci se va implica pentru stoparea deplasării minerilor spre Bucureşti şi pentru apărarea statului de drept şi a ordinii publice, am fost dezavuat de Preşedintele ţării din acea vreme (dl Emil Constantinescu) şi de unii lideri politici. Agravarea situaţiei şi modul penibil în care s-au comportat trupele Ministerului de Interne şi unii conducători din acel minister au făcut necesară apelarea la Armată. Pregătirea intervenţiei Armatei – căci la acest aspect vreau să mă refer – s-au făcut cu o oarecare dificultate, pentru că au existat ofiţeri care nu s-au implicat, pe motiv că nu vor să păţească ca acei ofiţeri care au executat ordinele primite de la Ministrul Apărării şi de la Şeful Marelui Stat Major în timpul Revoluţiei din decembrie 1989 şi care ulterior au fost supuşi unor anchete şi trimişi în judecată (iar în final condamnarea lor).
În ce mă priveşte, împreună cu Şeful Statului Major General de atunci (gl. Degeratu) am rezolvat problema recurgând numai la ofiţeri care au acceptat să colaboreze fără nici o reţinere. Dar aceasta nu este o formulă cu care trebuie să opereze la nevoie Ministrul Apărării sau Şeful Statului Major General. Lipsa elementului promptitudine şi siguranţa intervenţiei Armatei în caz de nevoie, la ordinul superiorului, pot pune în pericol destinele unui stat. Statul Român nu-şi poate permite aşa ceva.
Iată de ce anchetarea, judecarea şi condamnarea generalilor Stănculescu şi Chiţac, după un proces îndelungat şi cu un spectacol penibil al sălilor de judecată a făcut o proastă impresie în rândul Armatei, la toate nivelele ei, a constituit un element demoralizator atât în rândul ofiţerilor cât şi a gradelor inferioare, iar pe de altă parte a indus un element de incertitudine şi instabilitate referitor la reacţia Armatei în viitor, în caz de nevoie. Nu ne putem juca cu destinele unei ţări pentru a da satisfacţie unor minţi înfierbântate, fie ele a unor pretinşi sau reali revoluţionari din Timişoara, ori membri ai societăţii civile.

3. Şi mai este un aspect, colateral dar cu o anume semnificaţie şi care explică, probabil, prezenţa permanentă, la fiecare termen de judecată, a unor grupuri agresive, care au împiedicat desfăşurarea normală a şedinţelor de judecată.
În timpul mandatului de Ministru al Apărării (în 1997 sau 1998 – cred) am primit vizita dlui gl. V. Stănculescu care mi-a prezentat în original o scrisoare, scrisă de mână, care i-a fost adresată de fostul şef adjunct al securităţii Timişoara, prin care i se aducea la cunoştinţă dlui gl. V. Stănculescu că pentru cele făcute la Timişoara (şi la Bucureşti, cred) pentru victoria Revoluţiei din decembrie 1989 urmează să primească pedeapsa cuvenită. Foştii ofiţeri de securitate din Timişoara, se arată în scrisoare, nu se vor lăsa până ce gl. V. Stănculescu nu va fi trimis în judecată şi condamnat, urmând „să-i putrezească oasele în puşcărie”. Sper că scrisoarea mai există la familia V. Stănculescu.
Ce vreau să arăt prin invocarea acestei scrisori?
Mai întâi, că gl. V.A. Stănculescu la Timişoara nu s-a comportat ca un apărător al regimului Nicolae Ceauşescu ci dimpotrivă, a fost de partea Revoluţiei, chiar dacă acest lucru nu era vizibil pentru orice ochi. De unde şi nemulţumirea şi ranchiuna nedomolite ale foştilor ofiţeri de securitate din zonă care, evident, erau împotriva Revoluţiei.
Apoi, nu este exclus ca cei care au făcut permanent presiune, iniţial asupra Parchetului Militar, apoi asupra instanţelor judecătoreşti pentru judecarea şi condamnarea celor doi generali, să fi fost manipulaţi în acest scop de foşti ofiţeri de securitate din zona Timişoara, care au urmărit condamnarea lui V. Stănculescu. Prea s-a adeverit ce i-a promis fostul şef adjunct al Securităţii din zonă că se va întâmpla!

4. Nu cred că rolul jucat de gl. V. Stănculescu – şi de alţi ofiţeri – în victoria Revoluţiei din decembrie 1989 şi în căderea regimului criminal a lui Ceauşescu trebuie „răsplătit” cu ingratitudinea naţiunii române, care astăzi merge pe calea democraţiei şi a statului de drept, este membru a U.E. şi N.A.T.O. şi-şi poate privi cu încredere viitorul. Stă în puterea Dumneavoastră Dle Preşedinte să îndreptaţi nedreptatea şi ingratitudinea justiţiei române. Puteţi recurge la amnistie sau la graţiere, la alegerea Dumneavoastră. Aveţi dreptul legal de a face acest gest şi vă rog să vă exercitaţi prerogativa pe care Constituţia României v-o acordă. Reparaţi în acest fel o nedreptate şi arătaţi că poporul român nu este ingrat cu binefăcătorii săi. Istoria va reţine acest gest.
Cu scuze pentru lungimea scrisorii, dar cu încredere, vă asigur de înalta mea apreciere,

Victor Babiuc

Bucureşti, 12 ianuarie 2009