George Serban

Timpul trece prea repede. Mult prea repede. Daca, pana la o varsta, aveam impresia ca anii care veneau se adunau, acum sunt sigur ca anii care vin se scad. Poate si din acest motiv, simt tot mai mult nevoia oamenilor, nevoia de a comunica cu oamenii. Poate si din acest motiv, ma aflu aici, intr-un spatiu virtual dar atat de primitor si prietenos.

Vine un an nou, complet diferit de ceilalti, de pana acum. Daca pana acum, puteam banui si ne puteam organiza viata pentru a intampina un an nou, acum nimeni nu poate spune ce va urma. Un lucru e sigur. Va fi greu.
Dar, de multe ori, cei dinaintea noastra s-au confruntat cu perioade grele, chiar dramatice si le-au depasit.

Un sofer batran – asa imi parea mie, atunci, – mi-a pus, pentru prima oara, volanul in mana. Ma urmarea cum conduc si-mi repeta ceea ce el considera a fi sfatul cel mai important. Imi spunea sa privesc drept inainte, spre drumul meu, sa observ obstacolele dar fara sa le privesc … pentru ca, daca le voi privi, inevitabil, ma voi duce spre ele …

Mi-e teama ca, astazi, asta se intampla cu noi. In loc sa vedem limpede drumul nostru, al fiecaruia, al tuturor, al Romaniei, vedem doar ceea ce ne opreste. Vedem obstacolele si ne blocam in ele. Romania reala, ca vrem sau nu vrem, este aceea pe care o vedem in strada, in jurul nostru, pe ecranele televizoarelor. O tara distrusa, plina de obstacole. Intr-o tara in care nu mai exista mass-media, intr-o tara cu o presa prostituata politic, indiferent de partea cui ar fi, nimeni nu ne mai arata drumul, ni se arata isteric doar obstacolele.
Drumul trebuie sa-l gasim singuri, renuntand la dependenta de informatia publica, partizana si, nu de putine ori, incorecta, mistificata. Trebuie, fara sa parasim comunicarea din spatiul virtual, care ne-a adus impreuna, sa coboram in viata reala. Sa ne adunam in jurul unor obiective, oricat de putine, dar realiste si temeinice. Sa ignoram, pentru o vreme, diferentele de optiuni politice, ambitiile personale, atat de importante pentru fiecare, si sa ne salvam viitorul.
Sa ne amintim de jocurile copilariei, sa ne recunoastem folosind o parola, un cuvant cheie care, macar pentru o vreme, ar trebui sa fie … Romania.

Va doresc, prieteni, un An Nou, cu lupte si victorii, cu cele mai importante impliniri, cele ale sufletului!
Si, oriunde ati fi la miezul noptii, daca nu va fi greu, daca nu va veti simti stanjeniti din cauza anturajului, daca sufletul va va incuraja, inchinati primul pahar pentru Romania si pentru prietenie. Sau, daca nu, … aveti curajul si … faceti-o in gand. Ar putea fi, pentru noi toti, un inceput de drum.

Cand am citit stirea, potrivit careia Basescu s-a dezgolit in fata Comisiei Medicale Anuale, in cadrul Spitalului Militar Central, am crezut ca … a cazut curentul. Am crezut ca “specialistii in stiri”, din cauza intreruperii curentului electric, si nu din cauza unei lipse de inspiratie profesionale, nu au reusit sa termine de redactat stirea.
(mai mult…)

Ce-as putea sa zic?!
Dubla lovitura, azi 15 decembrie 2011, pentru INCULPATUL Traian Basescu.

Fostul presedinte francez J. Chirac condamnat, dupa incetarea mandatului de presedinte al Frantei, pentru fapte penale, savarsite in timpul mandatului de primar al Parisului DECI, SE POATE!

Un dosar politic, instrumentat sub atenta supraveghere a troicii Monica Macovei, Codruta Kovesi si Daniel Morar, incheiat cu solutia ACHITAT. DECI SE POATE!

Am inceput sa ma joc, editand acest filmulet, cu umor, cu cinism.
Vazand filmuletul, la sfarsit, mi-au dat lacrimile. Am cazut in propria capcana.

O multime de intrebari …
De ce in timpul lui Ceausescu, pe care l-am urat imens, dar nu atat de mult ca pe Basescu, nu-mi era rusine ca sunt roman? Intr-o Romanie cenusie, apasatoare, flamanda de mancare, de libertate, de cultura, eram indarjiti, demni, mandri, respectati de o lume intreaga?
Oare romanii, cei care au murit sub gloante, cei care au supravietuit, in decembrie 1989, au iesit, fiecare, pentru bucatica lui de libertate? Gandindu-se, oare, ca va putea obtine o Romanie in care sa fie liber el, numei el, fara sa-l intereseze de ceilalti? Nu ma deranjeaza ca “revolutionarii” ies in strada pentru indemnizatiile lor, dar numai ale lor. Ma intreb, insa, “revolutionarismul” este … divizibil? Oare, “revolutionarii” acestia or fi auzit ca s-au taiat indemnizatiile mamelor care vor sa-si creasca copii, indemnizatiile insotitorilor persoanelor cu dizabilitati, ca au fost reduse pensiile de mizerie ale unor oameni dependenti de medicamente? Unde erau “revolutionarii” atunci? Erau linistiti ca de indemnizatiile lor nu se va atinge nimeni?
Ascult imnul PD cu o amaraciune de neimaginat. Impreuna cu un fost coleg, cu ani in urma, cautam ceva emblematic, pentru PD, chiar dincolo de gusturile mele muzicale. Ceva cu rezonanta, melodios, care sa atraga oamenii. Eu am semnat contractul cu Mircea Rusu. Ascultandu-l peste tot in tara, incepuse chiar sa-mi placa. Era ceva care imi apartinea si prevestea succesul.
Nu stiu daca cel care a compus imnul nazist a stiut cui il dedica. Nu stiu daca Mircea s-a gandit, vreodata, la asta. Mie, insa, nici prin cap nu mi-a trecut ca niste amarati, batrani, bonavi, poate in drum spre sfarsit, vor aduna sarmale de pe jos, pe melodia asta, la fel cum altii, cu decenii in urma, intrau in lagarele mortii pe imnul nazist.

Jos Basescu! Jos Boc! Jos guvernul comunist! Vrem democratie!
Daca n-as avea 1.80 m si 92 spre 86 kg, barbat trecut prin multe, sigur as fi lesinat de emotie.

Am intrat pe site ul RTV, unde am vazut multi, foarte multi revolutionari, la un miting de protest, in Piata Universitatii.
Cand spun foarte multi manifestanti, am in vedere vreo 200 de persoane, stiind ca, la ultimele actiuni de protest, exceptand liceul Jean Monnet, au paricipat intre 1 si 2 persoane.
Strigatele “Jos Basescu!” si “Jos guvernul!” mi-au umplut sufletul de multumire. Se porneste … mi-am zis in mintea mea, citind stirea cu nesat. Apoi, am privit si un filmulet, de la fata locului, cu un reporter care a intrat in dialog cu revolutionarii …
- De ce sunteti aici? – l-a intreabat pe unul dintre protestatari.
- Comunistii astia ne-au luat drepturile noastre, castigate la revolutie – a raspuns cel intrebat, strigand, apoi: vrem democratie, vrem drepturile noastre …
Din multime, apare un tip cu o voce autoritara care il da la o parte pe cel care se afla in dialog cu reporterul si ii spune acestuia:
- Noi nu suntem aici pentru bani! Noi vrem alegeri anticipate!

Da! In clipa aceea, am inteles.
Acolo, erau revolutionarii suparati. Ei spuneau ca sunt suparati ca nu e democratie. Dar, pentru ei, deficitul de democratie a inceput, din clipa in care Basescu le-a taiat indemnizatiile, nu de cand acelasi Basescu a inceput distrugerea institutiilor statului de drept, infiltrarea lolr cu oameni aserviti lui, dupa modelul fascist. Pentru ei deficitul de democratie nu a inceput odata cu distrugerea economiei Romaniei de Basescu printr-un un guvern inept dar aservit.
Omul acela, de fapt, spunea adevarul. Spunea ce gandea. El era in strada pentru ca acum, … abia acum, nu mai era democratie pentru ca Basescu i-a luat dreptul lui, castigat – spunea el – la revolutie.
El, omul acela, exprima o gandire colectiva. Dar nu gandirea miilor de oameni care au fost in strada in decembrie 1989. Pentru el, revolutia nu insemna lupta si moartea unora pentru democratie si libertate. Daca ar fi insemnat asta, cu adevarat, ar fi iesit in strada demult, nu acum, cu cateva ore in urma.
Oamenii aceia, care in decembrie 1989, si-au riscat viata pentru libertate, pentru adevar, nu au mai iesit in strada.
Ar putea fi o intrebare. De ce acei oameni, carora nu le-a fost frica de gloante, de securitate, de o Putere care nu era inca invinsa, nu ies, astazi, cu acelasi curaj nebun sa inlature acest guvern dement, aceasta Putere antiromaneasca?
Raspunsul este unul singur. Din fotoliile confortabile ale parlamentului, de pe sticla unor televiziuni cu audiente de cartier, chiar si asa, vizibil partizane, fie de-o parte fie de alta, … SUNTEM NECONVINGATORI!
Procentele cu care ne amagim sunt calculate la o participare la vot redusa, instabila, uneori cu raspunsuri de complezenta.
Cand, cu adevarat, 60% dintre romani ne vor dori la putere, ei ne vor dori ACUM, nu peste un numar … necunoscut de luni. Si, daca ne vor dori la putere ACUM, atunci vor fi in strada.
Astazi, cand Curtea Constitutionala a condamnat la subvietuire un mare numar de varstnici si bolnavi, ii caut cu privirea pe liderii Opozitiei. Unul e plecat din tara, altul se duce intre ai lui, sa-l aplaude, celalalt vorbeste mult prea repede, de teama sa nu i se ia microfonul.
Stiu ca nu va place ce scriu. Dar nu sunt Mihai Gadea, nu sunt platit sa va spun numai ceea ce cred ca v-ar placea sa cititi, nu sunt platit sa-i fac audienta vreunui patron de presa. Scriu ceea ce stiu ca este adevarat. Scriu ceea ce cred ca pe unii oameni i-ar putea trezi la realitate.
In Romania, dupa 1989, au existat trei oameni politici. Iubiti si urâti. Ovationati si huiduiti. S-au aflat, intre ovatii si huiduieli, fara frica, fara angoase.
Au invins si au pierdut. Au pierdut si au invins. Au facut politica.
Corneliu Coposu. Ion Iliescu. Emil Constantinescu.
As fi nedrept, totusi, daca nu l-as adauga si pe Petre Roman. Alaturi de ultimul, am trait starile astea, atat timp cat am crezut in el.

Astazi, 6 decembrie 2011, se implinesc 2 ani de cand vreo 4 milioane de neispraviti si alti cativa, vanduti pe functii si onoruri, multi infractori, dovediti ori nu, carora li s-au adaugat peste un milion si jumatate de c.n.p. – uri false, au reasezat prin fals, cu complicitatea unor oameni din institutiile statului, in fotoliul de la Cotroceni, un neispravit ca si ei, primul presedinte impostor si infractor, din scurta istoie republicana a Romaniei.
Sa nu uitam ca acest lucru a fost favorizat si de prostia, lacomia si ticalosia unor oameni care, constienti sau nu, cum au fost Ilie Sarbu si Miron Mitrea, cu acordul lui Mircea Geoana, oameni care s-au si laudat public cu aceasta “isprava”, au tintuit PSD, timp de 9 luni, cele mai importante, intr-o guvernare năroadă, care a micsorat sansele aliantei PSD – PNL la scrutinul din 6 decembrie 2009.
Astazi, intr-o maniera la fel de prosteasca, dar mult mai sofisticata, asistam la acelasi lucru. Lasitatea si lacomia unor oameni care amaneteaza, cu iresponsabilitate, pe termen lung, viitorul tarii.

Gataaaa! S-a terminat ziua mea
M-am abtinut toata ziua de ieri. Nimic despre politica, nimic despre media. Dar, gata! Imi sta ceva pe creier, din seara de Vineri, de la o emisiune …
Eu n-am mai vazut filme de actiune, de razboi, demult. Nu mai tin minte. In lupte, conducatorii stau in fruntea armatelor sau in spatele armatelor, nu cumva sa se loveasca?
De ce trebuie sa asteptam “societatea civila” sa iasa in strada pentru a parasi parlamentul? Care “societate civila”? Oare, cate pretexte trebuie sa mai gasim?
Nu cumva realitatea este exact inversa? Trebuie sa ne miscam fundurile din parlament, pentru ca oamenii sa ne urmeze, sa vada ca … “nu suntem toti la fel” cum zic basistii. Da, e adevarat, e riscant, trebuie curaj …
Se vorbeste despre “chibiti”, care stau pe margine … De parca cei care se refera la “chibiti” nu stau tot pe margine.
E adevarat, cand stai pe margine, in parlament, si mimezi “opozitia”, in fata unei puteri distructive, dar stai pe margine, primind indemnizatii si privilegii de parlamentari, fara nici un folos, atunci … nu esti “chibit” …
Nu suna bine deloc, domnilor!
Stindardul sta in fata oamenilor, sa-l vada, sa-l urmeze, sa-i incurajeze, sa-i motiveze, nu “in spatele societatii civile” domnilor.