George Serban

Colaborationism I – spicuiri

Exista o intreaga dezbatere, din perspectiva semantica, asupra cuvantului “COLABORATIONISM”. Unii considera ca intelesul acestui termen, folosit cel mai frecvent in Franta ocupata de fascistii nazisti (scuzati redundanta intentionata!), nu s-ar referi doar la cei care colaboreaza cu trupele de ocupatie. Iata ce scrie in DEx:

COLABORAȚIONÍSM n. 1) Colaborare cu ocupanții fasciști în cursul celui de-al doilea război mondial. 2) Colaborare cu cotropitorii străini în dauna propriei țări; trădare de patrie. /Din colaboraționist

SPICUIRI (Google, la indemana oricui)

Despre colaboraţionism de Nicolae Manolescu

Cuvîntul din titlul editorialului a fost prima oară întrebuinţat, cu sensul precis, de astăzi, în presa franceză postbelică, referitor la intelectuali, precum Céline, Drieu de la Rochelle sau Brasillach, spre a-i numi pe cei mai faimoşi, acuzaţi a fi colaborat cu ocupantul, cu germanii adică. Se ştie că francezii i-au judecat pe cei mai mulţi, pentru înaltă trădare. Brasillach, tînăr şi promiţător clasicist, a fost executat, în pofida unui apel adresat generalului de Gaulle, de către numeroşi colegi ai săi care-l găseau vinovat de rasism şi de idei şovine, dar nu-l voiau împuşcat. Drieu de la Rochelle, redactor-şef la celebra NRF, s-a sinucis la vreme, scăpînd de coşmarul procesului public. Céline, marele romancier, a fost arestat şi lipsit ani buni de dreptul de semnătură.
La noi cuvîntul a apărut în acelaşi context imediat de după război, a fost apoi dat uitării, ca să-l regăsim după 1989. El desemnează păcate (reale ori presupuse) diferite, de la epocă la epocă. în epoca de după 1944, colaborarea cu pricina era aceeaşi ca şi în Franţa, cu nemţii, extinsă însă şi asupra celor care s-au aflat imediat după primul război în boxa acuzaţilor pentru a fi scris la Bukarester Tageblatt sub ocupaţie. Apoi, în anii din urmă, colaborarea incriminată este aceea cu autorităţile comuniste. Sadoveanu, Călinescu şi alţii sînt găsiţi colaboraţionişti. Şi, în general, cam toţi intelectualii care n-au fost disidenţi. Mă voi referi în continuare doar la prima accepţie a cuvîntului. Despre cea de a doua, într-un articol viitor.
Nu e deloc obligatoriu ca un cuvînt să păstreze sensul primar şi să trebuiască să considerăm o eroare abaterea de la acesta. Problema, în cazul de faţă, nu e lingvistică. Ţine, mai degrabă, de sociologia şi de istoria culturală. în anii următori celui de al doilea război mondial, cuvîntul colaboraţionism se iveşte pe fondul atacurilor şi încercării de epurare din viaţa publică a intelectualităţii de extremă dreaptă, pro-fascistă sau doar filogermană. Dacă nu greşesc, cel dintîi care-l foloseşte este M. R. Paraschivescu, în februarie 1945, în articolul Un impostor: dl Tudor Arghezi din România liberă. Acolo arghezianul poet al Cînticelor ţigăneşti îi numeşte colaboraţionişti pe Goga, pe Vaida-Voievod şi pe Malaxa, pentru a fi deschis drumul Gărzii de Fier. El nu se referă strict la anii războiului, crezînd a (se) putea vorbi şi de interbelic. Cuvîntul nu are răspîndirea aşteptată, ideea face totuşi carieră şi o putem descoperi în presa anilor 1945-1947 fructificată în destule sinonime, precum trădător, vînzător, vîndut, aservit iar mai tîrziu lacheu. I. Ludo, în Om şi scriitor, un articol din 1945 despre versiunea redusă a Istoriei lui G. Călinescu, întocmeşte chiar o listă a colaboraţioniştilor notorii (după părerea sa). E instructivă conexiunea stabilită de publicistul de la Răspîntia între situaţia de la noi şi cea din Franţa. Observaţia lui I. Ludo este că dacă nici un francez n-ar fi avut curajul în acei ani să “pomenească – în mod obiectiv”, într-o Istorie a literaturii franceze pe Céline, Béraud ori Maurras, iată, G. Călinescu, la noi, o face, prezentînd “senin, ştiinţific din avion – cum spune el însuşi”, pe “bătrînul nerod şi venal Brătescu-Voineşti”, pe “ardeleanul care şi-a vîndut pielea celor care i-au amputat Ardealul natal, Liviu Rebreanu”, pe “celălalt instigator la pogromuri în numele crucii, Nichifor Crainic”, pe “părtaşul direct la fără-de-legi Radu Gyr” şi, în fine, pe “mentorul Gărzii de Fier, dialecticianul fericirii verzui, Nae Ionescu”.
Problema nu e dacă puteau fi scoşi din Istorie toţi aceştia ori doar unii dintre ei şi nici măcar dacă vinovăţia lor era egală, meritînd a fi puşi în aceeaşi oală. Istoricii (şi literari) privesc astăzi cu mai multe nuanţe ideologia şi atitudinea acestor scriitori în perioada războiului. Problema e dacă ei pot fi socotiţi colaboraţionişti. Părerea mea este că termenul nu e potrivit. Şi, în tot cazul, el nu trebuie extins la o perioadă nedefinită. România n-a fost o ţară ocupată de germani, ca Franţa. în război, România şi Germania au fost aliate. Colaboraţionismul implică un ocupant. Se ştie refuzul lui Titu Maiorescu de a avea de a face cu autorităţile germane de ocupaţie din timpul celuilalt război, care l-a prins pe bătrînul critic şi politician în Bucureşti. El n-a vrut să colaboreze, deşi era filogerman. După cum n-a colaborat P.P. Carp, care, în Consiliul de Coroană din septembrie 1916, votase pentru intrarea României în război alături de germani. în schimb, au colaborat cu ocupantul Arghezi, Slavici şi alţi scriitori, care au semnat în foaia finanţată de autorităţile de ocupaţie, şi au fost ulterior arestaţi. Lor, cuvîntul li se potriveşte în bună măsură. Situaţia de după 1944 nu e însă aceeaşi. Nae Ionescu sau Crainic nu sînt, ei, colaboraţionişti propriu vorbind. Au aparţinut extremei drepte şi au avut simpatii pentru nazişti, dar acestea nu ţin de colaborarea cu un inamic care ne-a ocupat ţara. Presa românească era liberă (nu, desigur, ca înainte, dar cauza ştirbirilor era războiul şi alianţa militară cu germanii). Nu discut acum îndreptăţirea ideologiei lor. E incontestabil că n-a fost una democratică şi trebuie judecată ca atare. De colaborat, ei n-au colaborat cu duşmani declaraţi sau ocupanţi ai ţării. Dar Rebreanu ori Goga? Al doilea a murit în 1938, aşa că întrebarea cu privire la colaboraţionismul lui e absurdă. Rebreanu a fost filogerman, nu însă nazist iar onorurile de care e acuzat a fi beneficiat (de către Ion Caraion şi Nicolae Carandino, în articole scrise la moartea sa, în septembrie 1944) trebuie aşezate la locul lor în împrejurările date şi nu transformate în trădare de neam. E mai mult problema biografilor scriitorului decît a istoriei literare.

DIN NOU DESPRE COLABORATIONISM de Gabriel Dimisianu

Discutiile prilejuite de Centenarul Călinescu au reagitat chestiunea colaborationismului marilor scriitori, a pactului pe care acestia l-ar fi încheiat cu puterea comunistă în epoca postbelică a tuturor cedărilor. Nu doar despre Călinescu a fost vorba ci si, din nou, despre Sadoveanu, Arghezi, Ralea, Vianu, Camil Petrescu, adică despre acei mari scriitori ai nostri care au continuat să activeze public si după ce comunistii au pus stăpânire cu totul pe tară, acceptând de la ei si unele demnităti si functii. Comportându-se astfel si-ar fi dat girul regimului nelegitim, ceea ce a slăbit încercările românilor de împotrivire la comunism, atâtea câte au fost, nu chiar putine, totusi, mai ales în primii ani de după război.
Că lucrurile au stat astfel nu încape îndoială si a le tăinui ar fi să ne falsificăm istoria, cum s-a întâmplat mereu până în decembrie 1989, si cum, din nefericire, se mai întâmplă si azi. Sunt încă multi iconolatri, în special în mediile didactice si la Academie, chiar la vârf, care se opun cu îndârjire spunerii adevărului întreg despre marii scriitori, în general despre marii nostri oameni din trecut, prezentării lor nefardate, realiste. Ei nu admit să se vorbească decât în termeni exaltanti despre oamenii însemnati ai natiei, iar cine adoptă fată de acestia atitudinea normală a criticii, examinându-i lucid, în temeiul faptelor verificate, arătând, dacă este cazul, si ce slăbiciuni au avut, ce erori li se pot imputa, este taxat drept nepatriot, drept demolator al valorilor nationale.
Să recunoastem în acelasi timp că se comit excese si de semn contrar. Necesarele revizuiri critice unii le concep ca aduceri în fata unor instante ce au căderea să stabilească vinovătii si chiar să împartă pedepse. Se întocmesc rechizitorii si se redactează sentinte. Nu este firesc.
După cum nu este firesc nici să se repete la nesfârsit, la adresa marilor scriitori amintiti, sau la adresa altora aflati în aceeasi situatie cu ei, mereu vechile acuzatii. Iată despre G. Călinescu, pentru că de la el am pornit discutia. Tot ce s-a spus acum, la Centenar, despre comportarea lui serpuitoare din anii de după război, despre abjurările si virările lui tactice, despre bufonadele sale pretins subversive, este punct cu punct adevărat. Dar s-a mai spus. Si nu o dată, ci de zeci de ori. Aceasta poate conduce la impresia de urmărire abuzivă si chiar de persecutare postumă a lui G. Călinescu.
Bineînteles, ce a fost reprobabil în actiunea lui Călinescu nu poate fi ocolit, când este să-i definim rolul jucat în epoca postbelică, dar dacă numai reprobabilul ne preocupă, acest rol nu poate să ne apară decât cu preponderentă negativ. A fost astfel? N. Manolescu, de pildă, este de altă părere si a vorbit de curând despre ărolul exceptional” jucat de marele critic în ărelansarea literaturii române după colapsul proletcultist”. (România literară, nr. 24/1999).
La fel si în privinta celorlalti importanti scriitori amintiti la început. Tot reprosându-li-se repetat, obsesiv, colaborationismul din anii postbelici, nu li se creează o imagine disproportionat negativă, contravenind adevărului? Călinescu, Ralea, Vianu, Camil Petrescu riscă să apară în ochii posteritătii drept co-autori de prim rang ai distrugerii valorilor spirituale românesti în deceniile cinci si sase, când ei, de fapt, atât cât au putut în acele teribile vremuri, le-au apărat de distrugere. Nu au reusit să le apere pe toate, într-adevăr, dar nici atât cât au reusit nu li se recunoaste. Nu l-a numit un justitiar de modă nouă pe Tudor Vianu ăcomplicele comunistilor”?
În schimb personaje care au distrus cu adevărat valorile, politrucii culturali care au initiat proletcultismul, care au pus la cale strategiile sinistre ale terorismului ideologic, tehnicile coruperii si manipulării intelectualilor, acestia aproape că au iesit din raza atentiei publice si din preocupările procurorilor revizuitori. Tot greul vinovătiei cade atunci pe Sadoveanu, Arghezi, Călinescu, Vianu…
De fapt, se întâmplă în sfera revizuirilor literare ceva ce se întâmplă în sfera mai largă a revizuirilor politice, astfel spunând, sau în sfera asa-numitului proces al comunismului. Expusi oprobriului, sanctionati moral, făcuti public de rusine sunt aproape numai colaboratorii, cei mai multi dintre ei colaboratori nebenevoli, oameni cărora, nu o dată, li s-a smuls colaborarea prin teroare si santaj. În schimb cei care au exercitat teroarea asupra lor, smulgându-le acele ăinformări” sau declaratii de adeziune, cei care au pus în act măsurile represive, ofiterii, activistii remunerati, tortionarii în sensul cel mai propriu, îsi văd în liniste de ale lor, nimeni nu-i învinuieste de nimic si în multe cazuri nici măcar numele nu li se mai stie.

» BOR se pregateste sa dea publicitatii studiul “Biserica Ortodoxa Romana in anii regimului comunist”, prin care raspunde acuzatiilor din Raportul Tismaneanu.

» Teologi autohtoni importanti considera ca BOR trebuia sa-si faca propriul raport cu mult timp inainte, folosindu-se de cercetatori recunoscuti, nu de “diletanti”.


Sinodul Bisericii Ortodoxe
Romane (BOR)

se pregateste sa avizeze si apoi sa dea publicitatii un studiu consistent prin care sa demonstreze ca datele prezentate la capitolul “Culte” din “Raportul Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania” (Raportul Tismaneanu) ar fi incorecte. Istoricul Cristian Vasile, secretar al Comisiei Tismaneanu, considera ca “e firesc sa existe un pluralism istoriografic” si ca “opiniile sunt divergente” in privinta rolului pe care l-a jucat BOR in perioada comunista. Reprezentantii Comisiei prezidentiale care au redactat raportul de condamnare a comunismului sunt insa rezervati si nu vor sa comenteze studiul “Biserica Ortodoxa Romana in anii regimului comunist” decat dupa ce va deveni public. Varianta neoficiala a documentului prezinta o insiruire de justificari, adesea fortate, prin care BOR incearca nu doar sa-si justifice vinovatiile, ci si sa puna sub semnul intrebarii sursele istorice folosite de Comisia prezidentiala.
Reprezentantii Bisericii Ortodoxe considera ca este “absolut necesar” un raspuns, fiindca in Raportul Tismaneanu exista “o serie de lacune”, la care se adauga si “destule date eronate”. Teologi importanti, care nu vor sa se amestece in dezbaterea publica, spun insa ca documentul BOR, care va fi un “contraraport Tismaneanu”, ar fi trebuit facut mai de mult, “independent de Raportul Comisiei prezidentiale si chiar inaintea acestuia”, de un grup serios de cercetatori, nu de “diletanti”.
Cei care lucreaza la studiul BOR sunt, potrivit purtatorului de cuvant al Patriarhiei, Constantin Stoica, “tineri istorici, cercetatori in domeniu”: George Enache, Ionut Tudorie, Paul Lucian Brusanowski, Adrian Petcu. Un cunoscut profesor de teologie care vrea sa-si pastreze anonimatul declara ca “Raportul Tismaneanu nu e gresit, dar e incomplet” si ca exista deja o serie de cercetari asupra rolului BOR sub comunism si asupra faptelor prelatilor ortodocsi intre 1944 si 1989, dar ca deocamdata inaltii ierarhi “nu vor sa-si asume raspunderea in fata istoriei”.
Contraraportul pe care il pregateste BOR cuprinde o pledoarie de aparare a patriarhilor Teoctist si Moisescu, acuzati in Raportul Tismaneanu de colaborationism, dar si explicatii detaliate prin care documentul incearca sa demonstreze ca demolarea lacasurilor de cult sub Ceausescu nu ar fi fost o prigoana impotriva Bisericii. Astfel, studiul BOR vrea sa acrediteze, pe de o parte, ideea ca actiunea de sistematizare facuta de Ceausescu in anii ’80 a fost similara cu cea a regelui Carol I de la sfarsitul secolului al XIX-lea, iar pe de alta parte, ca inaltii ierarhi nu aveau cum sa intervina intr-o actiune ce tine de urbanism.

13 Responses to “Colaborationism I – spicuiri”


  1. codeus

    buna dimineata George. o zi faina sa ai

  2. @Cpdy, ‘neata! si tu la fel!

  3. Nu am înţeles…
    Dacă n-am fost sub ocupţie nazistă, despre ce “colabo” se face vorbire?!
    Se ia un cuvânt care a făcut carieră şi se bucură de o notorietate toxică, în sensul conotaţiilor incriminatoare, se goleşte de conţinut şi bagă o altă umplutură nocivă, pentru a fi înghiţit mai uşor de neavizaţi.
    Cum ai face o ştiucă umplută cu… era să spun eu cu ce!
    Adică, din reţeta originală n-a mai rămas decât pielea…
    Pe care ne-o dau înapoi, crezând că nu ne prindem de impostură!
    Uite că unii ne prindem!
    Dar pielea trebuie să ne-o returneze, că nu-i a lor!
    Nu?!

  4. Întrebarea care se pune este dacă regimul comunist a fost sau nu un regim de ocupaţie!
    După ce răspundem la chestiunea asta, am putea să ne punem pe numărat…
    Nu că am ajunge cu numărătoare până la capăt.
    Nu noi.
    Nu în timpul vieţii noastre!
    Am putea începe încercând să dăm, fiecare, un răspuns simplu: da sau nu!
    Da sau nu?!
    Aceasta-i întrebarea…

  5. Uite la ce concluzie am ajuns eu:
    Până la coadă, tot românu-i mai cu moţ!
    Ca să scape de orice acuzaţie de “colabo”, s-a grăbit să încheie câte-o alianţă cu iminentul invadator!
    Doar nu te poate acuza nimeni de fidelitate, de caracter, de respectarea cuvântului dat şi parafat!
    Para, aici e cheia!
    Dimpotrivă, devii merituos!
    Şi asta nu de azi, de ieri…
    De unde şi vorba: Fă-te frate cu dracu’, până treci puntea!
    Fie el nazist sau comunist…
    Mai nasol e cu viitura, dacă te prinde pe ea…
    Pe punte.
    Nu a vaporului, acolo l-a prins pe altul, dar asta e o altă postare!
    Cât de curând!

  6. Schematic….
    Pana in 1958, cat au stat trupele sovietice, se poate vorbi si la noi de colaborationism cu ocupantul.
    Dupa aceea si mai ales dupa 1965, cand a venit la putere Ceausecu, nu se poate vorbi decat de acceptarea sau respingerea regimului comunist de tip nationalist. Prin anii 65-75 acceptarea era cvasigenerala.
    Opozantii au respins mai mult nationalismul decat comunismul din acel regim. Pentru asta au colaborat si cu Estul si cu Vestul. Ba… si cu Nordul si Sudul! :)
    S-a vazut la Revolutie si dupa…

  7. Maestre, cuvintele inseamna ceea ce noi convenim ca inseamna. Mai mult, acest sens poate glisa, in timp, pe anumite trenduri (socio, politico, filozofico etc).
    Eu cred ca, intr-adevar, trebuie sa plecam de la afirmatia “Colaboraţionismul implică un ocupant”, cu extensia “formal sau faptic”! Fiindca, asa cum perfect a subliniat Toni, nu conteaza ca nu exista un ocupant, daca ai un “aliat” cu puteri depline asupra ta.
    Mai mult, poate ca nu ar fi un nonsens ca, linga “formal sau faptic” sa adaugam “extern sau intern”


  8. codeus

    buna dimineata George

  9. Buna dimineata, Cody!

  10. Interesante opinii. Oricum, apropiate de ale mele. As dori sa continuam aceasta dezbatere intr-o postare viitoare. Plec de la ideea ca in epoca moderna “colaborationismul” ar trebui sa fie acea implicare directa in sprijinirea celui care prin impostura, incalcarea legii fundamentale si, nu in ultimul rand, a legilor tarii, ocupa direct sau prin interpusi butoanele si parghiile puterii pentru a o folosi in interes personal si impotriva intereselor generale ale cetatenilor. Este tot un fel de colaborare cu ocupantul. Nu cred ca ocupantul trebuie sa fie cetateanul unei tari straine, sa vorbeasca o limba straina …

  11. Maestre, ai sintetizat perfect. E un foarte bun inceput!

  12. Maestre, te invit pe blogul meu ca sa citesti ultima postare. Am nevoie de parerea unui liberal adevarat care, in plus, nu ma va suspecta de rea-vointa sau rea-intentie! Ma rog, asa sper!

  13. @Augustin, de acord

Leave a Reply